As vrea sa incep prin a spune ca tot ce scriu aici sunt intamplari din viata mea sau poate doar din viata celor pe care ii cunosc. Nu sunt neaparat recente, dar din cauza faptului ca imi trec fugitiv prin minte si ma fac sa retraiesc anumite momente si situatii, m-am decis sa le scriu, sa le impartasesc cu voi.
Am sa cer mereu acceptul persoanelor despre care scriu, nu le voi da niciodata numele si voi incerca sa ma rezum la lucrurile interesante si din care eu pot invata ceva. Poate chiar si voi.
Mereu am sustinut faptul ca sentimentele ne fac mai slabi, mai lasi, mai usor de manipulat. Cel putin in cazul meu si al femeilor pe care le cunosc eu. Ma refer strict la femei. Traim intr-o lume in care numarul femeilor este de 5 ori mai mare decat cel al barbatilor.
Asadar, un barbat poate avea o sotie, o iubita, o amanta, o secretara si… Nu imi iese la socoteala… A 5-a ce ar putea sa fie? O doamna… sau poate o domnisoara.
Astazi o sa vorbesc despre o buna prietena de a mea, de multi ani, poate chiar din totdeauna. In ultimul timp nu ne intalnim foarte des, dar incercam sa vorbim cat de mult posibil. Definitia cuvantul “best friend” pentru mine nu prea exista.
Pentru ca am mai multe prietene pe care le pot incadra in categoria “cea mai buna”, deci nu as putea sa fac o clasificare exacta. Insa, stiu ca ce le doare pe ele, ma doare si pe mine… Si inca cat de tare. Sper ca e la fel si invers. Nu o sa neg faptul ca ne-am si certat, urat, injurat si tot ce tine de capitolul acesta. Am gresit si eu, au gresit si ele… Dar au trecut testul timpului si la sfarsit au ramas “cateva”…
Suferinta face parte din noi, este un sentiment care a fost adaugat la compozitia noastra. Cu voia noastra sau nu, toti o simtim…mai devreme sau mai tarziu.
Uneori pentru ca noi suntem cei care gresim, alteori o fac altii pentru noi, sau mai sunt si cazuri cand vina este imparita…nu chiar in mod egal as spune. Oricum …prea multa introducere si deja simt cum incepe sa imi fiarba sangele in corp…
Cu mult timp in urma:
– E ceva in neregula cu fata asta…
– Esti absurda, rea si pari a fi un regizor de film.
– Asta este si parerea mea, exagerezi tu cu mintea ta diabloica.
– Da Oana…inceteaza! Este doar naiva…
Am fost in fata unui consiliu care m-a judecat foarte aspru pentru faptul ca am indraznit sa arunc cu vorbe inspre o persoana atat de binevoitoare. Sa imi fie rusine… Nu ma declar cea mai sfanta persoana. Nici pe departe. Si nici nu imi este rusine sa o recunosc…
Dar vreau sa cred ca anumite lucuri se fac la o anumite varsta… Si parerea mea… mai conteaza si cui ii faci… si in cel fel… In fine..
Nici nu stiu exact cat timp a trecut. In orice caz, mult. Fiind plecata din tara, m-am rupt putin de anturajul nostru nebun si carismatic. Nu neaparat ca nu am mai vrut sa stiu nimic, dar nu m-am mai interesat. Mi-am vazut de treaba mea, de problemele mele si am cam uitat restul…
Dar… intr-o zi, am avut fericita ocazie sa fiu doar eu cu ea, prietena mea. Departe de toti si toate. Doar noi doua hai-hui pe strazile unei capitale europene. De cele mai multe ori vorbesc doar eu, povestesc mult si cer pareri. Ea ma judeca aspru, cam aspru as spune uneori! (Stiu ca o sa citesti…si as vrea sa reflectezi :p ).
Nu ma intelegeti gresit. Imi vrea binele, dar din cauza faptului ca se documenteaza si citeste foarte mult, a devenit un fel de psiholog pentru mine. Am facut multe poze atunci…am vizitat si muzee, desi urasc sa fac lucrul asta, l-am facut pentru ea. Am mancat mancare buna, ne-am plimbat de manuta si am ras cu gura pana la urechi. Seara ieseam mereu. Doar noi doua.
Ne aranjam si mergeam in cele mai “tari’ locuri.Fusta scurta, tocurile cele mai inalte, ruj rosu, geanta pe umar… Next! In ultima seara, abia daca mai puteam de oboseala, dar tot am iesit. La un bar, sa bem un Espresso Maritini. Doar ca in loc sa bem unu..am baut vreo trei… Si in toata starea aia de bine, eram deja putin ametite… a aparut un moment de sinceritate:
– Ai avut dreptate.
– Haha… Cu ce?!.. Ca mai trebuie sa comandam un Martini… Nu ?!
– Nu la asta ma refer…
– Vrei sa bem altceva…? Ah ce rau imi pare ca maine pleci…
– Si mie… Sincer… Chiar mi-as dori sa ma stau..mai ales ca…
– Mai ales ca ce…?
– Ca ai avut dreptate…
– Hai ca esti nebuna. Cu ce am avut dreptate?
– Cu ea…
– Care ea…?!
M-am uitat in ochii ei si nu am vazut decat lacrimi si suferinta. La 5 luni dupa ce totul trecuse era aceeasi durere. Involuntar am spart paharul pe care il tineam in mana. Am inceput si eu sa plang… Nu stiam daca sa o iau de mana si sa sufar alaturi de ea, sau sa o las in pace…pentru ca nu m-a ascultat. A crezut in ceva ce nu exista si a sperat ca totul e doar naivitate… Oare unde mai e naivitatea in ziua de azi la femeie?! Mai exista asa ceva…?!
Nu stiu cate Espresso Martini am mai comandat… dar mi-a distrus mie sufletul… Ma durea pe mine, ca si cum as fi suferit eu… Pentru ca ea este o parte din mine, este persoana mea…