Intr-o dimineata de vineri, eram la CEC. Cand sunt la CEC, cercetez mereu manichiura doamnelor de la ghisee. Este mereu interesanta. Cand se mai intampla sa fie si coada, fraternizez cu soarta trista a gardianului care sta in picioare opt ore pe zi si caruia probabil regulamentul ii interzice sa intre in vorba cu cei veniti pe acolo cu diferite treburi. Incep sa ma simt deodata George Costanza si mai am putin si-l intreb daca nu vrea un scaun.
N-o fac pentru ca mi-e teama ca isi va pierde locul de munca si pe vremea asta… La CEC, nu te simti client nici macar acum. Simti ca esti cu treburiâ€. Atmosfera pastreaza un amestec de institutie de stat cu una privata, dar inca nesigura pe picioarele ei si care plange inca dupa vremurile de mult apuse. CEC-ul este forma bancara a nostalgiei. Nostalgie financiara, numele tau e CEC!
Asa, si cum stateam eu la coada, urmarind mai o manichiura, mai o discutie, la un alt ghiseu face pasul regulamentar in fata un batranel. Care ii intinde doamnei†din fata buletinul. Era chiar un buletin, din acelea gri, de pe vremuri, cu paginile ingalbenite.
– Stiu ca e cam uzat, dar seamana cu proprietarul, zice sugubat batranul.
Functionara intinde mana si-l apuca usor, cu varfurile degetelor, abia mascandu-si repulsia, de parca ar fi pascut-o o contaminare nevazuta.
– Mda, ar cam fi cazul sa-l schimbati.
– Stiu, zice batranelul. Dar il am de 34 si ani si ma gandesc ca, daca as lua unul nou, nu ar mai fi timp pentru mine invat pe dinafara seria si numarul. tot pe ton de gluma.
– Trebuie sa-l schimbati! Nu se poate sa stati cu el in halul asta! Uite, zboara paginile din el!
In acel moment, treaba mea la CEC se terminase si a trebuit sa parasesc scena intrebandu-ma cum e posibil sa se adune atata acreala si atata insensibilitate intr-un trup firav de femeie.
Batranul acela isi anunta, intr-un mod amuzant, a la legere, inevitabilul sfarsit. Glumea cu propria-i conditie, iar varsta il face sa simta poate mai acut decat pe noi, ceilalti, faptul ca impartim toti aceeasi soarta. Facea o legatura intre evidenta populatiei si obsteasca iesire din scena. Iar functionara i-a raspuns nu in calitatea ei umana, ci in cea de rotita a unui sistem. Rotita stoarsa de umanitate pentru a se invarti cat mai eficient.
Este absurd cum am ajuns sa cream atatea institutii si servicii menite sa ne usureze existenta, sa ne faca viata mai placuta, mai suportabila. Si, in acelasi timp, este incredibil cum tocmai aceste accesorii de care incercam sa ne servim au ajuns sa ne-o complice atat de mult.
Moartea este un lucru trist
Insa s-o auzi enuntata intr-o sala plina de ghisee, pe un asemenea ton, te poate inmuia mai mult decat de obicei. Poate si datorita faptului ca se intampla intr-un mediu in care nu te astepti sa ai astfel de surprize. Marturisesc ca am iesit de acolo cu ochii intepandu-ma. In acelasi timp insa, pumnii mi se inclestau de furie din pricina functionarei ceva mai seci ca o piatra din Sahara.
M-am gandit apoi ca toti ne construim niste platose, ca nu avem cum sa mai functionam fara mecanisme de desensibilizare. Stiu ca exista meserii, precum cea de medic, de politist sau psiholog, in care sunt absolut necesare. Nu ma gandisem insa ca una dintre urmari ar putea fi acrul acela scuipat in cuvinte atunci cand cineva ne face o marturisire cat se poate de dificila, de incomoda. Chiar si atunci cand ea vine insotita de fluturarea gratioasa a unui ton jovial.
Mi-a parut rau sa constat ca functionara n-a fost la inaltimea batranelului din niciun punct de vedere. Nici in ceea ce priveste calitatea umana, nici in ceea ce priveste spiritul. Caci din aceasta perspectiva, cucoana cu manichiura cu strasuri parea mult mai aproape de moarte decat batranelul. Acesta era capabil de autoironie si, credeti-ma, e o mare calitate. Pe cand ea, ce umanitate mai pastra in spatele monitorului ei si a tacanitului pe taste?
Cu atatea retele sociale, forumuri, cluburi, asociatii si organizatii, suntem din ce in ce mai putin capabili sa socializam, iar capacitatile noastre de empatie tind catre zero. Cineva imi spunea zilele trecute ca si-a construit, in mod constient, un mecanism de izolare fata de lumea din jur. Si ca se simte protejat. In coconul lui, nimic rau nu i se poate intampla. Se simte izolat de plebe si de suferinta. Boala, agresiunea, violenta, saracia din jur sunt niste lucruri dezagreabile cu care nu vrea sa aiba de-a face.
Probabil acelasi lucru si-l propusese si functionara de la CEC. Ceea ce nu stiu oamenii cu platose este cat de fragile sunt acestea si cat se inutile se pot dovedi in anumite circumstante. Ele pot rezista unui razboi nuclear, dar o insulta, o vorba rea, indiferenta cuiva important le pot narui ca pe niste armuri de nisip ce se prabusesc odata ce apa ce le tinea legate s-a evaporat. Daca te dresezi intru insensibilitate, poti sa mai ai totusi parte de surprize. Si sa nu stii sa le faci fata.
